Domnii Gavrila si Ionescu, ambii foarte bolnavi, imparteau un mic salon de spital. Camera era exact cat pentru doua paturi, doua noptiere, loc de deschidere a usii si o fereastra care era singura lor deschidere spre lume.
Dl. Gavrila, ca parte din tratament, avea permisiunea sa stea pe sezut, in pat, timp de o ora pe zi (era legat de fluidul din plamanii lui). Patul sau era alaturi de ferastra. Insa Dl. Ionescu era silit sa-si petreaca tot timpul intins pe spate. Amandoi trebuiau sa stea linistiti, motiv pentru care erau doar ei in salon.
Erau foarte multumiti de pacea si linistea pe care le-o oferea acel salon. Nu erau deranjati de prea multe priviri, nici interogati de vizitatori. Bineinteles, unul dintre dezavantaje era faptul ca nu li se permitea sa faca prea multe. N-aveau voie sa citeasca, nici sa asculte radioul sau sa se uite la televizor. Trebuiau sa-si petreaca zilele in liniste, doar ei doi.

Diminetile discutau despre sotiile lor, despre copii, slujbe, hobby-uri, sau ce au facut in concedii. In fiecare dupa masa, cand Dl. Gavrila era ridicat in sezut timp de o ora, el petrecea acest timp descriind ce vedea afara, pe fereastra de langa patul sau. Dl. Ionescu parca traia mai usor in aceea ora. Fereastra se parea ca da intr-un parc in mijlocul caruia se afla un lac. Dl. Gavrila descria imaginile minunate pe care le vedea. Pe lac erau rate si lebede, iar copii le aruncau paine, sau conduceau barcute teleghidate. Tineri indragostiti se plimbau mana-n mana prin parc sau stateau pe bancile de langa lac. Erau flori si iarba, ….iarba la greu, si jocuri de fotbal ici-colo, oameni care se relaxau sub soarele cald, iar in departare, peste copaci, se vedea linia orasului. Dl Ionescu asculta toate acestea bucurandu-se de fiecare minut: un copil care aproape a cazut in lac, fete frumoase care se plimba prin parc, baietei care bat mingea sau se joaca cu lopatelele in nisip. Aproape vedea ce se petrecea afara.

Intr-o dupa amiaza a trecut o parada prin apropiere, iar Dl. Ionescu se gandea: “De ce a trebuit sa fie Gavrila langa fereastra si sa aiba toata placerea de a vedea ce se intampla afara? de ce sa nu am si eu sansa asta?”. I-a fost rusine de acest gand, dar cu cat incerca mai mult sa si-l scoata din minte, cu atat il framanta mai rau. Ar fi facut orice sa vada acele privelisti. Dupa cateva zile, Ionescu a devenit acru de invidie. El trebuia sa fie la fereastra. Nu mai putea dormi din pricina acestui gand. Acest lucru ii inrautatea starea, fapt care ii nedumerea pe doctori. Intr-o noapte, in timp ce Ionescu se uita la tavan, Gavrila a inceput sa tuseasca, inecandu-se cu lichidul din plamanii sai. Mainile i s-au intins spre butonul de alarmare a asistentei. Ionescu nu s-a clintit. Tusea a continuat, iar Dl. Gavrila a ramas in scurt timp fara aer. In final, a incetat sa mai respire. Ionescu a continuat sa priveasca tavanul.

Dimineata, cand a venit asistenta in salon l-a gasit pe Dl. Gavrila mort. Fara mare agitatie, corpul i-a fost luat si dus la morga. In momentul in care a avut ocazia, Ionescu a cerut sa fie mutat in patul de langa fereastra. Doctorul a fost de acord si a permis mutarea acestuia. Asistentele si doctorul au plecat, iar Ionescu a ramas singur in salon. S-a foit sa se aseze confortabil, s-a ridicat intr-un cot si cu un ultim efort a privit pe fereastra. Lacrimi mari au inceput sa-i curga pe obraji. Ramasese singur in salon, iar dincolo de fereastra era doar un zid alb.

Luat de pe http://www.lamaie.com & http://www.syncron.ncd.ro